Caracteristicile crizei financiare le cunoaștem bine: în primul rând, pe măsură ce capitalul s-a globalizat iar puterea și mobilitatea capitalului internațional au crescut, fondurile suverane de investiții au început să joace un rol din ce în ce mai important.
În al doilea rând, complexitatea crescândă a instrumentelor financiare și interconectarea instituțiilor financiare a demonstrat importanța sistemelor de certificare (de exemplu, agenții de rating) și organizații financiare peer-to-peer.
Paradoxal, însă, politica dominantă a fost reducerea reglementării sectorului financiar la nivel național și internațional. Când a explodat criza financiară în 2008, era prea târziu.
Relația economiei sociale cu criza a fost diferită, în special în cadrul acestui sector financiar (a se vedea, de asemenea, Birchall și Hammond, 2009).
• În primul rând, nu economia socială sau instituțiile financiare au fost cele care au provocat criza: rădăcinile sale se află în valori sociale precum lăcomia și concurența, atât între indivizi, cât și între grupurile sociale, care sunt străine de economia socială.
• În al doilea rând, instituțiile financiare ale economiei sociale au suportat mai puțin impactul crizei financiare, cel puțin inițial, deoarece acestea au fost mai puțin expuse la clasele de active financiare care au provocat criza și sunt mai conectate la activitățile economice care sunt legate de nivelul local.
Ceea ce a afectat în cele din urmă sectorul financiar al economiei sociale a fost durata crizei și criza creditelor (a se vedea Palomo, 2010).
• În al treilea rând, în contextul raționalizării creditelor, economia socială și-a demonstrat capacitatea de inovare socială și de a răspunde solicitărilor sociale prin desfășurarea propriilor sale forme alternative de finanțare a solidarității, precum uniunile de credit.
Funcția de reglementare a pieței de capital este arătată de capacitatea economiei sociale de realizarea a incluziunii financiare pentru segmentele mari de populație care sunt excluse din sectorul bancar tradițional, prin faptul că este o cale principală către finanțarea publică și subvențiile pentru oameni cu puține resurse și prin controlul său colectiv al fluxurilor financiare generate de muncă și organizații din economia socială – inclusiv, salarii și fonduri de pensii, bănci etice și sociale, cooperativele de credit și alte fonduri din operațiunile profitabile ale cooperativelor și organizațiilor mutuale.
Exemple de organizații care acordă împrumuturi mici femeilor și grupurilor sociale-vulnerabile, sau care sunt mai conștiente de obiectivele etice, sunt bănci etice precum Triodos Bank sau Banca etică italiană, CIGALES franceze (Clubs d’Investisseurs pour une Gestion Alternative et Locale de l’Épargne Solidaire sau Cluburile Investitorilor pentru Managementul Local Alternativ al Solidarității Economice) sau CDFI (Community Development Financial Institutions – Instituții Financiare pentru Dezvoltare Comunitară), multe dintre ele membre ai rețelei INAISE (International Association of Investors in the Social Economy – Asociația Internațională a Investitorilor în Economia Socială).
Un alt exemplu răspuns strălucitor la defalcarea, încrederea și criza creditului au fost date de uniunile de credit din Regatul Unit. Utilizatorul lor în calitatea de membru, obținută în mod tradițional din grupuri cu venituri mici, a crescut în perioada recesiunii (Jones, 2008).
Guvernele nu au fost oarbe la noua tendință și au dezvoltat noi inițiative în acest sens încurajând în acest tip de instituție bancară socială. Departamentul pentru muncă și pensii din Marea Britanie, de exemplu, a anunțat investiții de 38 de milioane de lire sterline și a adoptat o legislație îmbunătățită în acest sens.
Ferri (2006), citată în Birchall și Hammond (2009), oferă trei motive pentru care creditul cooperativelor poate fi benefic în timpul unei crize de credit. În comparație cu băncile, în acest tip de economie socială întreprinderea tinde să nu înghețe creditul, ratele dobânzii cresc mai puțin și, în general, este mai stabilă la diferite practici de capitalizare și creditare.
Pe scurt, entitățile din economia socială nu au fost responsabile pentru această criză financiară internațională și nu au produs-o. De asemenea, ele au menținut bilanțurile mai sănătoase și au continuat să își îndeplinească funcția de a oferi credit și incluziune financiară.